Săracii țărani!
Sursa: presseurop.eu
Autor: Carlo Petrini, Slow Food
Reforma PAC, negociată la sfîrșitul lui iunie, nu este la înălțime, regretă cel ce a inspirat mișcarea Slow Food. Ea depinde prea mult de statele membre și nu face destul pentru a promova durabilitatea culturilor sau reducerea inegalităților între marii și micii exploatatori.
Suntem uniți în diversitate sau diverși în unitate? Finalizarea recentă, la Bruxelles, a negocierilor privind noua Politică Agricolă Comună (PAC), chiar dacă sunt aduse unele noutăți interesante, reprezintă o dezamăgire pentru cei care iubesc mediul înconjurător și agricultura sustenabilă la scară redusă, însă, în principal, ridică semne de întrebare despre Europa. Apar semne de întrebare despre viitor, despre ce este și ce nu este comun.
A fost pierdută o oportunitate istorică în reforma care ar urma să influențeze calitatea alimentelor noastre, o posibilă și de dorit revenire la agricultură a noilor generații, în protejarea mediului și terenurilor. A fost dezbătută mai mult ca niciodată, cu participarea societății civile și a asociațiilor care și-au prezentat în mod energic și clar ideile, a implicat pentru prima dată Parlamentul European pentru a le da o voce și cetățenilor.
Însă obiectivele unei politici agricole mai ecologice, echitabilă și capabilă să atragă fonduri publice (40% din bugetul Uniunii Europene) în favoarea unor bunuri de interes comun precum mediul, calitatea solului și sănătatea rămân în mare parte neatinse sau sunt în continuare în atribuțiile statelor membre.
Comună, dar nu chiar
Dar, dincolo de evaluările referitoare la ce s-a decis, este important să vedem ce nu a fost decis, lăsându-se la libera alegere a statelor membre: problema susținerii micilor fermieri; reducerea plăților masive (20% dintre ferme primeau 80% din subvenții) sau plafonul maxim al fondurilor atrase într-un an; posibilitatea de a oferi o mare parte din resursele financiare dezvoltării rurale – mai precis, activităților ecologice, sociale și productive de perspectivă –, o situație de care pot beneficia marii latifundiari (plățile directe sunt făcute în funcție de suprafața de teren deținută) sau sisteme private de asigurare care pot deveni păguboase.
Însă efortul nu s-a încheiat; de acum, cetățenii vor avea sarcina de a face presiuni asupra guvernelor. Dar la ce folosește o Politică Agricolă atât de amplă din punctul de vedere al bugetului și argumentelor, care ar trebui, prin denumire, să fie comună, dar care nu este așa? La ce este utilă o Politică Agricolă care nu este capabilă să propună idei puternice și care este plătită din banii noștri și de pe urma căreia am putea avea toți beneficii? Ce legătură are cu bunurile de interes comun? Există voci care văd în lipsa deciziilor concrete o anumită “de-europenizare”.
Problema nu este apărută de puțin timp, întrucât sunt numeroase “fronturile” pe care PAC ar trebui să le abordeze, asupra cărora ar trebui să exercite mediere sau pentru care să ofere soluții în favoarea cetățenilor. Primul ar putea fi “industria agricolă contra fermelor mici”. Putem polemiza la infinit dacă era bine sau nu să fie obligate toate fermele să ofere o mică pondere din suprafața agricolă menținerii unor zone ecologice (3, 5 sau 7%? Pentru presă, a “învins” ponderea de 5%), dar despre ce vorbim în contextul în care, pe de o parte există ferme care primesc subvenții anuale de 300 000 de euro, în timp ce, în cazul micilor fermieri, statele pot opta să acorde un ajutor anual de până la 1 250 de euro?
Excepția de la regulă
Ce schimbă aceste cifre în economia unei companii? Sutele de mii de euro mențin un sistem monocultural și nesustenabil; iar o mie de euro pare a fi un “mic cadou” care în mod sigur nu reușește să modifice munca sau viața unei firme mici. Este adevărat că micilor fermieri le-au fost eliminate multe obligații birocratice, dar un ajutor concret este altceva. Comparativ, contribuția pe care fermele mici o restituie sub forma de alimente sănătoase și de calitate, sub forma protejării mediului și bunurilor de interes comun valorează mult mai mult de 1 000 de euro pe an. Din acest punct de vedere, reforma PAC pare să fi “operat modificări pentru a nu se schimba de fapt nimic” : cea mai mare parte a subvențiilor continuă să meargă la fermele mari.
Un alt “front” îl reprezintă agricultura practicată de state membre UE cu tradiții îndelungate contra statelor venite de curând – cele din Est. Acestea din urmă au agriculturi fragile, mai puțin modernizate și, în acest context, mult diferite din punct de vedere al caracterului și producției: au dreptul să se dezvolte, dar și să fie, într-o anumită măsură, sub îndrumare. Se vorbea de “convergență internă” pentru uniformizarea subvențiilor, dar și în acest caz decizia finală va aparține tot statelor.
Apoi, mai este problema “Europei contra țărilor în curs de dezvoltare”. În acest caz, dacă privim dincolo de frontierele continentului, iată efectul magic al uniunii: nu a fost prevăzut niciun mecanism de monitorizare a efectelor măsurilor comerciale din cadrul PAC – precum subvenții pentru exporturi sau tarife menținute în mod artificial la nivel redus – în concurența cu micii fermieri din Asia și Africa.
Au rămas toți uniți și în flexibilizarea măsurilor de ecologizare a activităților agricole. Este important că a fost introdus conceptul, dar sunt prevăzute atât de multe excepții de la reguli încât în final ar putea fi scutite de aceste practici până la 60% dintre terenurile europene cultivate. O direcție bună, dar obligațiile rămân doar pe hârtie.
Un gust amar
Chiar dacă se înregistrează unele aspecte pozitive, cum ar fi reducerea birocrației și suplimentarea resurselor destinate tinerilor fermieri, actuala Politică Agricolă Comună lasă un gust amar. Europa pare să rămână ancorată în vechile paradigme liberale și în modelele de lobby multinaționale, fără curajul de a propune schimbări veritabile pentru perspective noi, globale, moderne.
Europa a produs o Politică Agricolă Comună care are puține aspecte în comun, care pare să se ascundă în spatele fragmentărilor în loc de a le impune tuturor o direcție înaltă și nobilă, drastică și de interes public. În privința alimentelor și agriculturii, aceeași Europă ne îndeamnă să pornim din nou de la diferențele dintre noi pentru a ajunge la o unitate care, în mod evident, rămâne să fie configurată.
În timp ce micii fermieri luptă singuri, iar tinerii au dificultăți în a reveni la activități agricole, industria agricolă continuă să fie dominantă, iar dezvoltarea noilor paradigme sociale, economice, culturale, agricole și alimentare a fost lăsată în totalitate în mâinile acelor cetățeni și fermieri europeni (mai precis a doua variantă!) care au atât de multă bunăvoință și numeroase idei noi. Dacă ne gândim bine, probabil că ei sunt singurii care ne pot face să întrezărim cum va fi adevărata “uniune europeană” a viitorului.
Autor: Carlo Petrini, Slow Food
Reforma PAC, negociată la sfîrșitul lui iunie, nu este la înălțime, regretă cel ce a inspirat mișcarea Slow Food. Ea depinde prea mult de statele membre și nu face destul pentru a promova durabilitatea culturilor sau reducerea inegalităților între marii și micii exploatatori.
Suntem uniți în diversitate sau diverși în unitate? Finalizarea recentă, la Bruxelles, a negocierilor privind noua Politică Agricolă Comună (PAC), chiar dacă sunt aduse unele noutăți interesante, reprezintă o dezamăgire pentru cei care iubesc mediul înconjurător și agricultura sustenabilă la scară redusă, însă, în principal, ridică semne de întrebare despre Europa. Apar semne de întrebare despre viitor, despre ce este și ce nu este comun.
A fost pierdută o oportunitate istorică în reforma care ar urma să influențeze calitatea alimentelor noastre, o posibilă și de dorit revenire la agricultură a noilor generații, în protejarea mediului și terenurilor. A fost dezbătută mai mult ca niciodată, cu participarea societății civile și a asociațiilor care și-au prezentat în mod energic și clar ideile, a implicat pentru prima dată Parlamentul European pentru a le da o voce și cetățenilor.
Însă obiectivele unei politici agricole mai ecologice, echitabilă și capabilă să atragă fonduri publice (40% din bugetul Uniunii Europene) în favoarea unor bunuri de interes comun precum mediul, calitatea solului și sănătatea rămân în mare parte neatinse sau sunt în continuare în atribuțiile statelor membre.
Comună, dar nu chiar
Dar, dincolo de evaluările referitoare la ce s-a decis, este important să vedem ce nu a fost decis, lăsându-se la libera alegere a statelor membre: problema susținerii micilor fermieri; reducerea plăților masive (20% dintre ferme primeau 80% din subvenții) sau plafonul maxim al fondurilor atrase într-un an; posibilitatea de a oferi o mare parte din resursele financiare dezvoltării rurale – mai precis, activităților ecologice, sociale și productive de perspectivă –, o situație de care pot beneficia marii latifundiari (plățile directe sunt făcute în funcție de suprafața de teren deținută) sau sisteme private de asigurare care pot deveni păguboase.
Însă efortul nu s-a încheiat; de acum, cetățenii vor avea sarcina de a face presiuni asupra guvernelor. Dar la ce folosește o Politică Agricolă atât de amplă din punctul de vedere al bugetului și argumentelor, care ar trebui, prin denumire, să fie comună, dar care nu este așa? La ce este utilă o Politică Agricolă care nu este capabilă să propună idei puternice și care este plătită din banii noștri și de pe urma căreia am putea avea toți beneficii? Ce legătură are cu bunurile de interes comun? Există voci care văd în lipsa deciziilor concrete o anumită “de-europenizare”.
Problema nu este apărută de puțin timp, întrucât sunt numeroase “fronturile” pe care PAC ar trebui să le abordeze, asupra cărora ar trebui să exercite mediere sau pentru care să ofere soluții în favoarea cetățenilor. Primul ar putea fi “industria agricolă contra fermelor mici”. Putem polemiza la infinit dacă era bine sau nu să fie obligate toate fermele să ofere o mică pondere din suprafața agricolă menținerii unor zone ecologice (3, 5 sau 7%? Pentru presă, a “învins” ponderea de 5%), dar despre ce vorbim în contextul în care, pe de o parte există ferme care primesc subvenții anuale de 300 000 de euro, în timp ce, în cazul micilor fermieri, statele pot opta să acorde un ajutor anual de până la 1 250 de euro?
Excepția de la regulă
Ce schimbă aceste cifre în economia unei companii? Sutele de mii de euro mențin un sistem monocultural și nesustenabil; iar o mie de euro pare a fi un “mic cadou” care în mod sigur nu reușește să modifice munca sau viața unei firme mici. Este adevărat că micilor fermieri le-au fost eliminate multe obligații birocratice, dar un ajutor concret este altceva. Comparativ, contribuția pe care fermele mici o restituie sub forma de alimente sănătoase și de calitate, sub forma protejării mediului și bunurilor de interes comun valorează mult mai mult de 1 000 de euro pe an. Din acest punct de vedere, reforma PAC pare să fi “operat modificări pentru a nu se schimba de fapt nimic” : cea mai mare parte a subvențiilor continuă să meargă la fermele mari.
Un alt “front” îl reprezintă agricultura practicată de state membre UE cu tradiții îndelungate contra statelor venite de curând – cele din Est. Acestea din urmă au agriculturi fragile, mai puțin modernizate și, în acest context, mult diferite din punct de vedere al caracterului și producției: au dreptul să se dezvolte, dar și să fie, într-o anumită măsură, sub îndrumare. Se vorbea de “convergență internă” pentru uniformizarea subvențiilor, dar și în acest caz decizia finală va aparține tot statelor.
Apoi, mai este problema “Europei contra țărilor în curs de dezvoltare”. În acest caz, dacă privim dincolo de frontierele continentului, iată efectul magic al uniunii: nu a fost prevăzut niciun mecanism de monitorizare a efectelor măsurilor comerciale din cadrul PAC – precum subvenții pentru exporturi sau tarife menținute în mod artificial la nivel redus – în concurența cu micii fermieri din Asia și Africa.
Au rămas toți uniți și în flexibilizarea măsurilor de ecologizare a activităților agricole. Este important că a fost introdus conceptul, dar sunt prevăzute atât de multe excepții de la reguli încât în final ar putea fi scutite de aceste practici până la 60% dintre terenurile europene cultivate. O direcție bună, dar obligațiile rămân doar pe hârtie.
Un gust amar
Chiar dacă se înregistrează unele aspecte pozitive, cum ar fi reducerea birocrației și suplimentarea resurselor destinate tinerilor fermieri, actuala Politică Agricolă Comună lasă un gust amar. Europa pare să rămână ancorată în vechile paradigme liberale și în modelele de lobby multinaționale, fără curajul de a propune schimbări veritabile pentru perspective noi, globale, moderne.
Europa a produs o Politică Agricolă Comună care are puține aspecte în comun, care pare să se ascundă în spatele fragmentărilor în loc de a le impune tuturor o direcție înaltă și nobilă, drastică și de interes public. În privința alimentelor și agriculturii, aceeași Europă ne îndeamnă să pornim din nou de la diferențele dintre noi pentru a ajunge la o unitate care, în mod evident, rămâne să fie configurată.
În timp ce micii fermieri luptă singuri, iar tinerii au dificultăți în a reveni la activități agricole, industria agricolă continuă să fie dominantă, iar dezvoltarea noilor paradigme sociale, economice, culturale, agricole și alimentare a fost lăsată în totalitate în mâinile acelor cetățeni și fermieri europeni (mai precis a doua variantă!) care au atât de multă bunăvoință și numeroase idei noi. Dacă ne gândim bine, probabil că ei sunt singurii care ne pot face să întrezărim cum va fi adevărata “uniune europeană” a viitorului.
